Catedrala romano-catolică

Catedrala romano-catolică

CATEDRALA

 

Biserica parohiei din Sătmar a fost ridicată la rangul de Catedrală de episcopul Fischer István, acest fapt a solicitat mărirea şi lărgirea bisericii. Ca să extindă naosul bisericii mai întâi s-a demolat faţada vechii biserici şi turnul de pe partea de nord. Naosul nou extins cu 7 m are o lungime de 37,2 m şi o laţime de 12,1 m, iar înălţimea de 11,8 m. A fost extins şi sanctuarul. Noul sanctuar are o lungime de 16,8 m, laţime de 9,20 m, şi se termină într-un apsis semicircular.

 

Naosul bisericii a fost extins pe ambele părţi cu borduri ce au o adâncime de 5,2 m şi lăţimea de 12,1 m. Naosul a fost împărţit în blocuri de bază cu spaţii mai înguste şi mai largi. Aceste blocuri sunt legate prin arcuri sub forma de semicerc.
Peste acestea este aşezata bolta construită din ţiglă (de 10,5 m înălţime) şi cupola (de 14,5 m).

 

În faţa bisericii s-a construit o noua faţadă, imensă (cu o înălţime de 15,8 m) care cuprinde şi corul de azi, iar pe cele doua laturi ale faţadei au fost construite cele doua turnuri, în împrejurul lor cu balcon din fier, turnurile sunt împodobite cu o rotundă cu cupolă;înălţimea turnurilor este de 40 de m. În timpul episcopiei lui Klobusitzky Peter a fost terminată construcţia sacristiei. A fost construit câte un oratoriu deasupra sacristiei parohiale cât şi deasupra sacristiei canonicilor. În acest timp a fost terminată construcţia criptelor dedesubtul sanctuarului şi a sacristiei canonicilor.

 

Forma definitivă de azi catedralei dateaza din timpul episcopiei lui Hám János.El a construit porticul împodobit înaintea faţadei, el a aşezat pe faţadă statuia Mântuitorului şi în dreapta lui statuia apostolului Sf.Petru şi în stânga lui statuia apostolului Sf.Paul , iar în nişele dedesubtul turnurilor statuile regelui Sf.Ştefan şi a regelui Sf. Ladislau.

 

INTERIORUL BISERICII


Altarul principal al bisericii a fost făcut din marmură de Cararra de către sculptorul Tomán Felix.Pictura de pe altar pictat la Laibach arată înalţarea Domnului Isus Cristos. Aceasta a fost realizată în ulei de către pictorul Pesky Gabor în anul 1837.

 

Piatra de altar pastreză moaştele sfinţilor Iustin şi Modest.

 

În naosul bisericii (la dreapta ) se află altarul Sfântului Ştefan , la stânga altarul Sfântului Ioan.Ambele (ca şi celelalte din biserică) sunt făcute din imitaţie de marmură gri. Pietrele de altar conţin moaştele sfinţilor Benedict, Vetustus, Iustin respectiv Celestin, Crescenţia şi Benedict.

 

La pereţii nişelor dintre ultimele stâlpuri din naosul bisericii se situează (pe partea de sud) altarul Sfântului loan de Nepomuc iar în partea de nord altarul Sfântului Alois.

 

AmvonPiatra de altar a primului conţine moaştele sfinţilor Coloman, Crescenţia şi Concordia, iar cealaltă a sfinţilor Vetustus şi Iustin.

 

Dedesubtul turnului din sud a fost construit altarul Sfintei Maria din Lourdes de către episcopul Dr. Schlauch Lőrinc. La nord, sub cor, a fost construită in 1960 capela Sfântului

 

SCURTA ISTORIE


Dupa înfiinţarea statului de către Sfântul Ştefan, la partea de nord-vest a Câmpiei deja în cursul secolului al Xl-lea s-a format comitatul (iniţial regal, apoi al nobilimii) Sătmar, denumit după cetate Sătmar.

 

Centrul lui era cetatea de pământ construită pe lângă râul Someş,, apoi cetatea de tip italian, construită în secolul al XVI-lea, care era un teren pentagonal, având ca proeminenţă cinci bastioane (umplute cu pământ), iar şanţurile care au legat-o erau ţinute laolaltă de trunchiuri uriaşe de copaci şi de împletituri de nuiele, şanţurile adânci care o înconjurau erau umplute cu apă din Someş.

 

Oraşul Sătmar, construit în vecinătatea cetaţii, în cursul construcţiilor din secolul al XVI-lea a fost înconjurat cu palancă, iar uluca înaltă a fost lipită pe din afară, să reziste la incendii.
În această perioadă s-a săpat albia nouă a Someşului, prin care şi cetatea şi oraşul Sătmar au ajuns să semene cu o insulă.
Această nouă albie a Someşului a despărţit de atunci oraşul Sătmar de oraşul Németi, construit la nord de Sătmar.

 

Cetatea Sătmar, datorită situaţiei ei geografice, întotdeauna a avut o importanţă strategică, întrucât s-a aşezat în punctul nodal al drumurilor comerciale, în acest fel putându-le controla.
De la mijlocul secolului al XVI-lea a devenit cetate de frunte ori ca proprietate regală, ori ca anexă a Transilvaniei.

 

PRIMPROTOPOPIATUL DE SĂTMAR

 

Judeţul Sătmar, în timpul lui Sfântul Ştefan a fost sub jurisdicţia episcopiei din Ardeal, înfiinţată în anul 1009. Prima amintire a primprotopopiatului de Sătmar o cunoaştem din registrul din Oradea de la anul 1213. Întinderea lui o putem contura doar printr-un document de mai târziu. Din zeciuiala papală, anii 1332 -1337, aflăm că partea cea mai nordică în acest timp o formează satul Varsány de pe lângă râul Tisa, aproape de Vásárosnamény. Graniţa de aici a trecut prin Nyirmada până la Petneháza, apoi spre sud până la Piricse, atingând satele Nyirderzs şi Nyirbátor. Aici s-a întors spre sud-est şi a trecut prin Resighea la Andrid, iar de acolo în direcţia de est- nord-est, prin Ardud până la Cărăşeu, unde a ajuns la Someş. De aici până la Varsány graniţa o formează malul stâng al Someşului (la Vásárosnamény pe o porţiune mică a Tisei); din partea dreaptă i-a aparţinut numai satul Cégény.

 

EVUL MEDIU TARZIU ȘI EPOCA REFORMEI


Primprotopopiatul Sătmar este pus sub jurisdicţia arhiepiscopului din Esztergom în 1404 de către papa Bonifaciu al IX-lea, dispoziţie întărită în 1464 şi de papa Pius al II-lea. Cauzele interioare din biserică, precum şi cauzele exterioare provenite din situaţia economică şi politică a societăţii, care au stârnit reforma au existat probabil de mult timp, respectiv au prins rădăcini şi pe teritoriul primprotopopiatului de Sătmar.

 

Acest lucru poate explica răspândirea rapidă a ideilor reformei pe teritoriul protopopiatului. În Sătmar, în anul 1540 s-a admis crezul lui Martin Luther, apoi după aproximativ un sfert de secol (dupa 1562) cel a lui Ioan Calvin.
În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, armatele regatului Habsburgic şi ale principatului din Transilvania, precum şi ale paşei Ibrahim din Buda şi ale paşei Malkócs din Timişoara au cauzat multe suferinţe apărătorilor cetăţii, populaţiilor celor doua oraşe de pe lângă Someş, Sătmar şi Németi.

 

În anul 1535 armatele regelui Ferdinand au incendiat oraşele Sătmar şi Németi. După cucerirea Sătmarului se retrag, dar totodată lasă o gardă în jurul bisericii întărită cu şanţuri şi cu gropi, situată pe teritoriul cetăţii. Armatele lui János Zsigmond, principele Transilvaniei, au asediat biserica, după care i-au spânzurat pe gardienii luaţi prizonieri. Tot în acest an trupele lui Bélteki Drágfi Gáspár (moşier din Ardud) jefuiesc şi ucid cetăţenii oraşului. Biserica Sfântul Nicolae, mai târziu Biserica Sfântului Spirit a ajuns în mâna reformaţilor.

  • În anul 1545 în Ardud se ţine primul sinod protestant.
    În anul 1562 turcii asediază cetatea timp de 16 zile. Au incediat oraşul Németi; din oraşul aprins vântul ducea scânteile spre Sătmar, a fost incendiat şi oraşul Sătmar, fiind prefăcute în cenuşe multe case situate pe teritoriul cetăţii. În anul 1564 armata lui János Zsigmond incendiază oraşul. Principele a dispus dărâmarea cetăţii ocupate.
    În anul 1622 principele Bethlen Gábor a predat reformaţilor biserica Sfintei Maria, situată pe teritoriul cetăţii (probabil aceasta era biserica cea mai veche, totodată biserică parohială).

 

RENAȘTEREA CATOLICĂ


Un rol important în trezirea bisericii catolice maghiare - pe lângă Oláh Miklós, arhiepiscopul din Esztergom l-a avut Ordinul Iezuiţilor, ordin misionar şi educativ, colonizat în Ungaria în anul 1561, care s-a ocupat de pregătirea preoţilor şi a îndeplinit o funcţie cheie în mişcarea reformei catolice. Călugării jezuiţi au ajuns la Sătmar în 1634, fiind trimşi de Pázmány Péter, arhiepiscopul din Esztergom, parohia cato-lică a oraşului fiind refăcută sub conducerea lor în 1636.

 

În 1639 a început activitatea instituţiei de învăţământ întemeiată de Pázmány Péter, anume gimnaziul de patru clase. Călugării jezuiţi au fost izgoniţi în 1654 de Rákóczi György al II-lea, care însă s-au refugiat astfel în satele apropiate şi s-au reântors în 1660, când au reprimit şi reşedinţa lor. Registrul matricol al parohiei este completat începând cu anul 1665.

 

În 1672 jezuiţii au preluat biserica Sfintei Maria, biserica stramoşească devenită din nou biserică parohială.

 

În 1773, anul desfiinţării ordinului jezuiţilor, arhiepiscopul din Eger a trimis ca paroh pe Tumlierz Ignác.

 

CONSTRUIREA NOII BISERICI PAROHIALE


Întrucât biserica strămoşească s-a prăbuşit, parohia din Sătmar a cumpărat de la oraş un teren, pe care s-a construit biserica nouă a parohiei. Piatra de temelie a fost depusă în ziua de 2 iulie 1786 de către canonicul Téglási József din Eger.

 

Biserica a fost terminată în 1798, fiind târnosită de canonicul Tájer György din Eger.
Aceasta biserică era cu mult mai mică decât catedrala de azi, unicul turn al ei fiind construit pe partea de nord a bisericii.

 

ÎNFIINȚAREA EPISCOPIEI DE SATU MARE

 

Datorită întinderii imense a diecezei din Eger, regele Francisc I prin actul de fundaţie din 23. III. 1804 a format două noi dieceze, cea din Kassa şi cea din Sătmar. Totodată dieceza din Eger a ridicat-o la rangul de arhiepiscopie. Papa Pius al VII-lea la 9 august 1804 a legalizat dieceza situată pe un teritoriu de 24.815 km2, formată din judeţele administrative Sătmar, Maramures, Ugocea şi Ung, având 60 de parohii (şi filialele lor), cu reşedinţa în Szatmárnémeti. (Oraş unit în 1715 din oraşele Szatmár şi Németi).

 

Dieceza a fost condusă de la data înfiinţării până în zilele noastre de următorii episcopi hirotonisiţi: Fischer István (1804 - 1807), Klobusitzky Péter (1807 - 1821), Kovács Flórián (1821 - 1825), Hám János (1827 - 1857), Haas Mihály (1858 - 1866), Biró László (1866 - 1872), Dr. Schlauch Lőrinc (1873 - 1877), Meszlényi Gyula (1877 - 1905), Dr. Boromissza Tibor (1906 - 1928), Fied-ler István (1930 - 1939), Dr. Scheffler János (1942 - 1952). În cazul inexistenţei unui episcop hirotonisit dieceza era condusă de un guvernator apostolic: Szabó István (1928 -1930), Márton Aron (1939 - 1942).

 

Pe perioada suspendării activităţii episcopului legal (respectiv după moartea lui) dieceza a fost condusă de ,,ordinarius substitutus": Dr. Czumbel Lajos (1950- 1951,1956- 1967),Szoboda Ferenc (1951- 1956), Sipos Ferenc (1967- 1990)
În prezent dieceza romano catolică de Satu Mare este condusă de episcopul Reizer Paul, hirotonisit episcop la 1 mai 1990.

 

RESEDINȚA EPISCOPALA VECHE


Prima reşedinţă a episcopiei a fost formată din fosta casă a iezuiţilor cumpărată şi transformată parţial în acest scop de către Fischer István. Aici a fost reşedinţa până în anul 1851. Clădirea a fost demolată spre sfârşitul secolului trecut.

Înapoi