Istoricul oraşului

Municipiul Satu Mare, reşedinţa de judeţ, este situat în pe malurile râului Someş, la 8 km de punctul de trecere al frontierei româno-maghiare de la Petea. În afară de legăturile rutiere şi feroviare, Satu Mare poate fi accesat şi pe cale aeriană, prin aeroportul din sudul oraşului. Municipiul include, din punct de vedere administrativ, şi localităţile Sătmărel şi Curtuiuş.

Oraşul actual s-a format prin unirea, în secolul al XVIII-lea, a două localităţi: Sătmar şi Mintiu. În ceea ce priveşte istoria timpurie a oraşului Satu Mare, Sătmarul este amintit în Gesta Hungarorum, opera notarului anonim al regelui Bela III, drept castrum Zothmar. Anonymus relatează ocuparea cetăţii apărate de Menumorut de către maghiari şi plasează aceste evenimente în secolul al X-lea. Existenţa unei cetăţi de pământ în zonă este atestată încă dinaintea primului atac al mongolilor (1241-1242), însă lipsa informaţiilor ulterioare invaziei ne îndeamnă să credem că fortificaţia nu a făcut faţă asediului. După tradiţie, Mintiul a fost întemeiat în secolul al XI-lea, de colonişti germani aduşi pe aceste meleaguri de regina Gisella, soţia regelui Ştefan I al Ungariei.
Următoarele informaţii privind existenţa cetăţii Satu Mare le avem din secolul al XVI-lea. În acele vremuri, pericolul turcesc devine mai stringent, fiind astfel necesară îmbunătăţirea sistemului defensiv al întregii zone. Cetatea este atunci reconstruită după model italian. Lucrările se încheie în jurul anului 1565, având drept rezultat o fortificaţie asemănătoare celei din Oradea, pentagonală, cu cinci bastioane. Prin redirecţionarea cursului Someşului, cetatea a devenit o insulă înconjurată de apele râului, care ofereau o protecţie suplimentară în faţa asediilor de orice gen. Astfel fortificată, cetatea a căpătat rol din ce în ce mai important în secolele XVI-XVII, fiind ultimul punct militar al Ungariei regale pe graniţa cu Transilvania şi Imperiul Otoman, locul de pornire al trupelor înspre est. Datorită poziţiei sale, Sătmarul şi-a schimbat des apartenenţa statală în această perioadă. Cetatea a existat până în 1705, când, în timpul războiului de eliberare condus de Francisc Rákóczi II, acesta a ordonat distrugerea ei. Austriecii au continuat distrugerea fortificaţiei, care a durat până 1723. În 1786 mai erau vizibile doar şanţurile, iar astăzi numai trama unor străzi indică amplasamentul fostei cetăţi. Pacea care a pus capăt luptelor războiului principelui Rákóczi, cunoscută în istorie drept Pacea de la Satu Mare, a fost semnată în clădirea de pe locul actualului Muzeu de Artă (casa Vécsey) din centrul oraşului, în 29 aprilie 1711.
Cele două oraşe (Sătmar şi Mintiu) s-au unit în anul 1712, iar din 1715 Satu Mare a dobândit titlul de oraş liber regal. Populaţia alungată de luptele de la începutul secolului s-a întors treptat acasă, dar dezvoltarea oraşului este îngreunată şi mai departe de numeroasele inundaţii şi epidemii. Astfel, în 1769, oraşul avea numai 5.000 de locuitori. Până în secolul al XIX-lea, aspectul general al oraşului era unul aproape rural, lipsit de clădiri impunătoare, cu străzi de pământ. Majoritatea caselor de locuit erau construite din chirpici sau din lemn, cu acoperiş din şindrilă sau paie. Înfiinţarea, în anul 1804 a Episcopiei Romano-Catolice din Satu Mare a adus un veritabil imbold dezvoltării urbane. Prin construirea sau reconstruirea a numeroase clădiri, biserica romano-catolică a contribuit simţitor la realizarea aspectului actual al oraşului. În timpul episcopului János Hám s-au finalizat lucrările la Catedrala romano-catolică, palatul episcopal, biserica Calvaria, mănăstirea maicilor misericordiene, s-a reconstruit un spital al oraşului, aşezăminte sociale şi de ănvîşîmânt, precum şi o serie de lucrări de infrastructură.
A doua jumătate a secolului al XIX-lea este o perioadă de dezvoltare economică deosebit de dinamică. Evreii s-au aşezat în această perioadă, în număr mai mare în oraşul Satu Mare, astfel, comunitatea a crescut rapid şi a dobândit o influenţă importantă în toată ţara. În primele decenii ale secolului al XX-lea funcţionau în oraş 3 sinagogi şi 25 case de rugăciuni. Astăzi se păstrează doar sinagoga mare a comunităţii ortodoxe, pe strada Decebal ridicată în locul primei sinagogi din oraş. Edificiul actual a fost construit între anii 1889-1892 în stil romantic, după planurile orădeanului Nandor Bach, de unde se explică şi similitudinile strânse cu sinagoga din Oradea. Cea mai importantă parte a clădirii este segmentul frontonului principal dispus în corespondenţă cu cele trei nave.
În 1871 se construieşte calea ferată Satu Mare - Carei (pe atunci reşedinţa comitatului), în 1872 se stabileşte legătura feroviară cu Sighetu Marmaţiei, iar în 1884 cu Baia Mare. În 1881 s-a introdus sistemul electric de iluminat public. La începutul secolului al XX-lea, populaţia oraşului atingea deja cifra de 27.000 de locuitori, iar economia se caracteriza prin dinamismul industrial: moara cu aburi, fabrica de cărămidă, fabrica de cherestea, turnătoria şi uzina de maşini şi vase a fraţilor Princz, uzina de vagoane Unio şi al serviciilor: Banca de Credit, Banca Comercială, Hotelul Pannonia şi Viktoria.
După încheierea primului război mondial, oraşul şi cea mai mare parte a comitatului intră în componenţa României Mari. În perioada interbelică, Satu Mare aflând în imediata vecinătate a graniței, ajunge într-o poziție periferică în raport cu centrele naționale, dar cunoaşte, pe lângă noul val de construcţii (catedrala ortodoxă şi cea greco-catolică, Prefectura - actuala clădire a Muzeului Judeţean), şi o creştere a populaţiei. Cel de al doilea război mondial şi consecinţele acestuia aduc schimbări importante în viaţa oraşului. După Arbitrajul de la Viena, judeţul redevine parte a Ungariei. În anul 1944, populaţia evreiască din oraş şi împrejurimi, însumând circa 18.000 de suflete, a fost internată în ghetoul sătmărean şi ulterior deportată de către fascişti. În acelaşi an, oraşul a fost bombardat de aviaţia sovietică. Populaţia s-a refugiat în satele din apropiere, iar daunele provocate clădirilor reprezentative şi caselor de locuit au fost semnificative. În octombrie 1944 Satu Mare a fost eliberat de forţele sovietice şi române. În ianuarie 1945, populaţia germană a oraşului (în jur de 1.000 de persoane) a fost transportată în lagărele de muncă din URSS.
Anii 1960 aduc un nou impuls în construcţii, punându-se de această dată accent pe blocurile de locuinţe, capabile să întâmpine creşterea numerică importantă a populaţiei. Din 1968, odată cu reorganizarea teritorială a României, Satu Mare a devenit reşedinţa judeţului cu acelaşi nume. Astfel, în acea perioadă se construiesc cartierele de pe malul stâng al Someşului. În anul 1970 oraşul este lovit de cele mai puternice inundaţii din istoria sa modernă, soldate cu pierderi de vieţi omeneşti şi pagube materiale uriaşe. Pentru a preveni astfel de evenimente, s-a reamenajat ulterior digul de pe Someş. Elanul construcţiilor nu este nici el curmat, realizându-se în anii 1975-1982 Centrul Nou, conform planurilor arhitectului Nicolae Porumbescu.
Schimbările politice din anii 1990 au adus Sătmarului o perioadă de stagnare economică, urmată de una de dezvoltare lentă. Ieşirea din acest impas pare să se realizeze în pragul secolului al XXI-lea, când poziţia apropiată de graniţă şi efectele integrării europene a României au redresat dezvoltarea oraşului. Viaţa economică actuală este caracterizată prin prezenţa din ce în ce mai importantă a capitalului străin, de un sector de servicii aflat într-o dezvoltare dinamică şi de diversificarea industrială (componente de maşini, industria textilă, alimentară, producţia mobilei). Un nou pas în această direcţie a fost realizarea parcului industrial din sudul oraşului.
Procesul de creştere numerică a populaţiei, caracteristică pentru aproape întregul secol al XX-lea s-a schimbat în ultimii 15 ani, în primul rând din cauza emigrării masive. La recensământul din 2002, populaţia municipiului era de 115.142 locuitori. Structura etnică confirmă multiculturalitatea specifică: 57,87% români, 39,33% maghiari, 1,39% germani, 0,96% rromi, 0,5% alte naţionalităţi. Comunitatea izraelită, care se ridica la o treime a populaţiei interbelice, numără astăzi sub 100 de persoane.
Pe lângă statutul său administrativ, acela de reşedinţă de judeţ, Satu Mare este şi un centru cultural şi educaţional semnificativ. Activitatea instituţiilor culturale precum Teatrul de Nord, cu secţiile română şi maghiară, Filarmonica Dinu Lipatti, Muzeul Judeţean, Muzeul de Artă, este completată de numeroasele festivaluri pe teme variate. În ultimii 15 ani, la Satu Mare s-au înfiinţat mai multe instituţii de învăţământ superior (filiale ale universităţilor particulare sau de stat din alte centre academice), care oferă posibilitatea studiilor superioare şi aprofundate în diverse domenii ştiinţifice.

Hotelului Dacia, poate cel mai reprezentativ monument arhitectural din centrul vechi, a fost construit pe locul fostei Primării a oraşului, dezafectată din cauza stării de degradare accentuată în care se afla. În 1901 a început construirea hotelului în stil secession. Pe faţada ornamentată cu elemente florale este reprezentată şi stema oraşului Satu Mare, iar motivele decorative îşi păstrează stilul unic şi în interiorul clădirii, realizat în aceeaşi manieră elegantă. Sala de spectacole a clădirii găzduieşte astăzi Filarmonica Dinu Lipatti şi se remarcă prin caracteristicile acustice deosebite şi prin ornamentaţia interioară de o frumuseţe unică. Pasajul de lângă hotel se îndreaptă spre o mică piaţă, înconjurată de clădiri vechi. În mijlocul acesteia se ridică Turnul pompierilor, un alt simbol al oraşului. Construcţia acestui turn, datând din anul 1904, se leagă de numele episcopului romano-catolic Gyula Meszlényi. Placa de aramă cu stema oraşului din vârful Turnului provine la fosta primărie din Satu Mare. Turnul pompierilor s-a renovat ăn anul 2005 şi este deschis vizitării, oferind publicului o panoramă spectaculoasă asupra oraşului.
Centrul vechi este dominat dinspre est de Catedrala romano-catolică, a cărei construcţie s-a desăvârşit în anii 1830. Biserica precedentă, construită între 1786-1789, a fost în acea perioadă transformată pentru a corespunde statutului de Catedrală episcopală. Transeptul, cupola, perechea de turnuri şi timpanul îi conferă un stil clasicist, impunător. În colţul sud-estic al Centrului vechi se află clădirea în stil neogotic a Muzeului de Artă, fosta casă Vécsey. Partea interioară păstrează poate cea mai veche construcţie din Satu Mare, realizată în stil baroc. Aici se găseşte o placă ce comemorează semnarea Păcii de la Satu Mare (1711), al cărei autor este marele artist sătmărean Aurel Popp. În nordul catedralei romano-catolice se găseşte clădirea Palatului Episcopal, construită în mai multe etape, corpul principal fiind finalizat în prima parte a secolului al XIX-lea. Pe aceeaşi stradă (1 decembrie 1918), spre est, se află Catedrala Greco-Catolică, construită între 1932-1937, cu hramul Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil, ridicată pe locul unei mai vechi biserici de cărămidă, datând din 1804. În această biserică a slujit renumitul cărturar Petru Bran, iar în galeria personalităţilor care au păstorit în vechea parohie se remarcă şi Ioan Marcu, Constantin Lucaciu şi Dr. Vasile Lucaciu, militanţi ai emancipării naţionale, politice şi culturale a românilor. La capătul străzii se găseşte Catedrala Ortodoxă Adormirea Maicii Domnului, ridicată între 1937-1938. Ambele catedrale prezintă, atât prin arhitectură, cât şi prin ornamentaţia interioară şi exterioară trăsăturile specifice stilului neobizantin.
În sud-vestul Centrului vechi, pe colţ, se află clădirea cunoscută sub numele de Casa Albă. Este o clădire destinată locuirii, realizată în stil secession în anii 1911-1912. Decoraţia este realizată cu ajutorul reliefurilor şi a motivelor ornamentale din faianţă albă şi pictată, printre care şi stema oraşului. Pe aleea pietonală din partea opusă Casei Albe se ajunge în Centrul Nou. Aici se ridică Palatul Administrativ, care, cu o înălţime de 96,5 m, domină nu doar această piaţă, ci şi întregul oraş. În palat funcţionează instituţii de interes judeţean şi municipal.
Pornind spre nord din Centrul vechi, pe strada Ştefan cel Mare, se ajunge la o piaţă de mici dimensiuni, dominată de clădirea celei mai mari biserici reformate din oraş, Biserica cu Lanţuri. În perioadele agitate biserica a suferit numeroase pagube, iar în 1703, când oraşul a fost incediat biserica a fost distrusă total. Populaţia alungată s-a întors doi ani mai târziu, şi, din 1707, cu acordul lui Francisc Ráckóczi al II-lea liturghiile au fost oficiate în depozitul cetăţii. Mai târziu s-a construit o biserică din chirpici împreună cu o clopotniţă. Realizarea bisericii din piatră a început numai după Edictul de Toleranţă a lui Iosif al II-lea. Edificiul de cult în stil baroc, sfinţit în anul 1807, este înconjurat de gardul cu lanţuri de unde îşi ia numele. În imediata apropiere a bisericii se găseşte clădirea liceului Reformat, care funcţionează de aproape patru secole pe aceeaşi locaţie, deşi clădirea a suferit numeroase transformări în timp. În partea oraşului care forma odinioară Mintiul se află încă două edificii de cult semnificative: biserica reformată din Mintiu a fost construită în anul 1793, iar cea greco-catolică cu hramul Sf. Nicolae este cel mai vechi lăcaş de cult din oraş (cu modificări semnificative ulterioare), datând din anul 1757, ridicată pe locul unei biserici de lemn din 1687.
Memoria personalităţilor ale căror nume şi fapte se leagă de istoria oraşului Satu Mare, sau a comunităţilor care convieţuiesc de secole pe aceste meleaguri, sunt asigurate de numeroase statui şi busturi, printre care cea a memorandistului Vasile Lucaciu (autor Cornel Medrea), poetului şi politicianului Ferenc Kölcsey (autor Pál Lakatos), poeţilor şi scriitorilor Mihai Eminescu (autor Mircea Bogdan), Sándor Petőfi (autor Árpád Deák), George Coşbuc (autor Ion Vlasiu), Ioan Slavici, Szilágyi Domokos, Dsida Jenő, medicului Dr. Béla Lükő (autor Sándor Csapó), pictorului Aurel Popp, ale politicienilor I.C.Brătianu, Iuliu Maniu şi Corneliu Coposu, ale principelui Transilvaniei Bocskay Gábor sau al episcopului Hám János.